Calcularea unei inflatii separate pentru mediul urban si cel rural ar oferi premisele unei politici salariale oneste.
Pierderea locului de munca si cresterea necontrolata a preturilor sunt motive de cosmar in Romania. Daca inclinatia spre un job prost platit, dar sigur, vine din epoca dirijismului economic, teama de preturi s-a nascut la inceputul anilor ’90, atunci cand inflatia a sarit brusc de la una la trei cifre, dobanzile la termen au ignorat cu lejeritate asta, iar economiile populatiei s-au topit repede. Desi, in aprilie, inflatia a coborat pentru prima data dupa 1990 sub 7% (6,9% in intervalul aprilie 2005-aprilie 2006), la nivelul oraseanului mediu dezinflatia n-a depasit stadiul de slogan, preturile parand mai dinamice decat in raportarile oficiale.
Pe de-o parte, de vina este metodologia de calcul al ponderilor principalelor produse si servicii in cosul de consum. Acestea sunt obtinute pe baza unor anchete in gospodarii care au un decalaj de doi ani. In conditiile unor ajustari repetate ale preturilor administrate, inflatia din 2006 se calculeaza pornind de la ponderea acestora din 2004, cand, de pilda, cheltuielile cu energia termica, electrica si gazele reprezentau 10% din cosul de consum. Cu alte cuvinte, inflatia reala este mai mare decat cea oficiala, deoarece in ultimii doi ani scumpirea utilitatilor s-a accelerat pe fondul presiunii organismelor internationale.
Si asta nu este singura veste proasta. Indicele preturilor de consum se calculeaza unitar, pornind de la un consum mediu, care nu face diferenta intre urban si rural. Componentele mediei sunt diferite, iar preturile se simt altfel la oras – unde cererea are alta structura – decat la sat, unde trocul si consumul din ograda proprie sunt foarte raspandite.
Cresterea pretului la gaze, energie termica, benzina sunt simple detalii in zone unde apa curenta si canalizarea sunt scumpe la vedere, iar meniul zilei se alege din gradina. Asta face ca in urban sa vorbim de o inflatie care depaseste viguros cifrele oficiale, iar in rural de un „no man’s land” al preturilor. „Noi adunam inflatia a 60% din cetateni, cei care traiesc in mediul urban, cu cei 40% din mediul rural, unde, in afara de apa minerala si ciunga, nu se plateste altceva.
Sigur ca ar trebui separate. Se va spune ca e vorba de un principiu al Eurostatului, dar asta e valabil in tarile dezvoltate, unde nu exista economie de troc. Ar trebui sa facem o separare a inflatiilor cel putin ca instrument de lucru, pentru a sti unde ne aflam”, spune Bogdan Baltazar, analist financiar.
N-aveti o inflatie in plus?
Diferentele dintre cele doua Romanii se simt in mentalitati, venituri si in dinamica preturilor. E firesc ca in marile aglomerari urbane viata sa fie mai scumpa decat intr-un sat rupt de lume. Numai ca in Romania, aproape jumatate din populatie traieste in mediul rural, iar politica indexarii veniturilor se face global. Cu alte cuvinte, bugetarii din mediul urban care primesc o indexare anuala de 8% pot suporta o scadere a puterii de cumparare, desi inflatia oficiala nu a trecut de 7%. Existenta unor raportari defalcatate urban-rural ar scuti autoritatile de sapuneala organismelor internationale care protesteaza de cate ori politica salariala e mai generoasa decat castigul de productivitate ori majorarea preturilor (vezi perioada 2001-2005).
E adevarat, asta ar da apa la moara sindicatelor, pe langa o indexare corecta a veniturilor, refrenul cresterii salariului minim capatand mai multa forta. Iar cresterea costurilor cu forta de munca nu e incurajatoare din perspectiva investitiilor straine. In rural insa, indexarile salariale mult peste rata locala a inflatiei sunt mai degraba subventii de subdezvoltare decat compensari ale cresterii preturilor.
